Ploaia, pilotul și puștiul din ultimul rând ... sau cum am descoperit că unele trupe nu îmbătrânesc, ci doar schimbă generațiile

Adevărul e că aseară am plecat de acasă îmbrăcat prost.

Genul ăla de prost pe care îl vezi la ora 18 uitându-se pe geam și spunând:

— Lasă, mă, că nu plouă.

Românul din mine știa că plouă.

Aplicația meteo știa că plouă.

Probabil și vecinul știa că plouă.

Doar eu nu ... slavă cerului că doamna Barbu știa și a venit pregătită și pentru mine.

Și așa am ajuns pe Arena Națională, într-o seară care avea să includă frig, vânt, ploaie și câteva zeci de mii de oameni care au decis că toate astea sunt detalii minore atunci când pe scenă urcă Iron Maiden.

Acum, dacă stau bine să mă gândesc, nu cred că m-am dus să văd Iron Maiden. Cred că m-am dus să-l caut pe puștiul ăla de acum vreo treizeci de ani. Ăla care descoperea rock-ul cu niște căști vai de mama lor și cu volumul suficient de tare încât să-i facă pe ai mei să creadă că sigur nu o să ajung bine în viață. Puștiul care auzea pentru prima dată "Aces High". Și după aia "Run to the Hills", "Number of the beast" si "Phantom of the opera".

Și care era absolut convins că muzica asta nu poate fi explicată celor care n-au ascultat-o niciodată.

Între timp am crescut. Am responsabilități. Am facturi. Am parole. Am aplicații care îmi spun câți pași am făcut într-o zi și ce calitate a avut somnul de care oricum nu-mi mai amintesc nimic. Și ... mai nou verific prognoza înainte să plec la concert. Ceea ce este probabil cel mai clar semn că tinerețea s-a mutat fără să lase adresă de corespondență.

Pe scenă, instrumental-ul a fost de-mo-la-tor. Genul ăla de sunet care nu îl auzi doar cu urechile. Îl simți în stern. În coloana vertebrală. În organe despre care până atunci nu știai exact unde sunt. Da, pe alocuri sunetul putea fi mai bun. Au existat momente în care aveam senzația că sonorizarea este făcută de un băiat "foarte talentat" care ascultă manele într-o dubă de logistică și care a primit o singură instrucțiune:

- Fă-i, șefu', să se audă tare!

Dar după primele piese nici asta nu mai conta. Pentru că atenția tuturor era în altă parte. La omul care refuză de câteva decenii să respecte regulile biologice. Bruce f-ing Dickinson.

Eu am ajuns la concluzia că Dickinson este ceea ce se întâmplă atunci când timpul renunță. La 66 de ani, omul aleargă pe scenă mai mult decât alerg eu între două ședinte SCRUM, un workshop de psihologie și un campionat de jiu-jitsu găsit întâmplător pe YouTube la două noaptea. Cântă. Sare. Gesticulează. Aleargă dintr-un capăt în altul. Și scoate notele alea de parcă vocea lui a semnat un contract separat cu bătrânețea.

Jur că undeva în mintea mea există imaginea asta:

Bruce aterizează avionul. Îl parchează. Completează niște hârtii. Își ia geaca. Se uită la ceas. Și spune:

- Bun. Acum să mergem și la concert.

Iar apoi a venit ploaia. La final, exact când trebuia. Pentru că există concerte care se termină cu artificii. Și există concerte care se termină cu oameni uzi, răgușiți și fericiți. Iar astea sunt de obicei cele pe care le ții minte.

La plecare, în mulțimea aia imensă, mi-am dat seama că nu despre muzică a fost seara.

Nici despre scenă. Nici despre lumini. Nici măcar despre Eddie care ieșea din ecrane ca un monstru scăpat din copilăria noastră.

A fost despre timp. Despre cum trec anii peste noi. Și despre cum, din când în când, apare câte o seară care deschide o ușă veche și îl lasă să iasă pentru câteva ore pe puștiul care asculta Maiden cu ochii mari și cu lumea întreagă înainte.

L-am văzut aseară. Era undeva în mulțime. Avea aceeași bucurie tâmpă pe față. Și aceeași convingere că ploaia nu începe chiar acum.

...

Se pare că nici unul dintre noi n-a învățat mare lucru în ultimii 30 de ani.