Trei zile în sălbăticie... sau cum am plecat să trăim simplu cu două panouri solare

Săptămâna asta am decis să-i arătăm lui Răducu cum e să trăiești simplu, în mijlocul naturii. Așa că am luat două panouri solare. Și un power pack Anker. Și frigiderul portabil. Aragazul de voiaj, moka pentru cafea, masa, scaunele, salteaua gonflabilă, pompa, blower-ul, luminile, boxele și două aparate anti-țânțari.

Practic, am plecat cu cortul la Vadu și ne-a lipsit foarte puțin să cerem autorizație de construire.

Ideea fusese simplă. Răducu are cinci ani și jumătate și nu dormise niciodată într-un cort. Eu și doamna Barbu am mai făcut asta. Ba chiar, când ne-am cunoscut, mergeam destul de des cu cortul pe la festivaluri moto. Lupii Liberi, Seawolves, pe vremea când era la Camping S... Erau alte vremuri. Pe atunci, confortul însemna în principiu să nu plouă direct pe tine și să găsești dimineața motocicleta aproximativ în locul în care îți aminteai că ai lăsat-o.

Au trecut niște ani. Între timp a apărut încă un copil mic, joburi serioase, responsabilități și, aparent, necesitatea unei infrastructuri energetice proprii pentru trei nopți la mare.

Dar tocmai pentru că noi știam senzația aia, am vrut s-o trăiască și el. Pentru că la cort lucrurile sunt altfel. Mâncarea parcă e mai bună când o faci afară. Cafeaua parcă miroase altfel. Seara nu te retragi într-o cameră. Rămâi acolo. Iar când ai cinci ani și jumătate, până și faptul că dormi pe o saltea gonflabilă, într-o casă făcută din pânză, poate fi o aventură.

Așa că am stabilit programul. Luni plecăm. Joi ne întoarcem.

Simplu.

Primul care a avut o opinie despre plan a fost Musso. Mai exact, aerul condiționat de la Musso, care a decis că după ani de activitate venise momentul să-și cânte cântecul de lebădă. În august. Cu treizeci și ceva de grade afară.

Am considerat mesajul suficient de clar.

Așa că am mutat operațiunea pe Hyundai-ul ix35, mașină al cărei nume sună mai degrabă a router wireless decât a vehicul cu care ar trebui să traversezi dune de nisip.

Mai rămânea problema bagajelor. Aici eram liniștit. Sunt un om cu experiență. În plus, eu am o filozofie foarte simplă când vine vorba despre plecat cu mașina: mai bine să fie și să nu-mi trebuiască decât să-mi trebuiască și să nu fie. Doar nu le car în spate.

Aveam deja trei corturi acasă. Așa că am cumpărat unul nou.

Evident.

Celelalte trei aparent nu erau suficient de înalte. Am cumpărat și o saltea gonflabilă nouă, pentru că alea vechi ori erau prea mici, ori poate erau sparte, ori pur și simplu în momentul ăla eram deja suficient de adânc în proiect încât încă o achiziție nu mai reprezenta o decizie, ci continuitatea firească a lucrurilor.

Am încărcat totul în aproximativ treizeci de minute. Tetris, nivel expert. Fiecare cutie, sacoșă, bidon și scaun și-a găsit locul. Am pus apa potabilă, frigiderul, aragazul, moka, panourile solare, power pack-urile, salteaua, pompele, luminile, aparatele anti-țânțari, masa și scaunele. Practic, dacă rămâneam izolați de civilizație câteva săptămâni, aveam șanse rezonabile să înființăm o așezare permanentă.

Am închis portbagajul.

Perfect.

Nu uitasem nimic.

În afară de un sac de dormit.

Dar aveam două panouri solare, așa că, tehnic vorbind, dacă înghețam peste noapte, o făceam complet independent energetic.

Norocul nostru a fost că niște prieteni, care au fost si ei la Vadu in perioada asta, aveau în plus.

Luni după-amiază am plecat. La Vadu am ajuns spre seară și, după ce asfaltul s-a terminat, ix35-ul a început să afle și el unde îl adusesem. Dune. Nisip. Drumuri care uneori păreau drumuri și alteori păreau doar locuri prin care mai trecuse cineva suficient de optimist înaintea noastră.

Au existat câteva momente în care m-am uitat în față și m-am gândit cu sinceritate:

"Mi-e dor de Musso."

Dar routerul s-a descurcat.

Am găsit locul, am coborât și am început să montăm tabăra. Răducu era în extaz. De la primul cui bătut în pământ era acolo. Se uita la cort, la bețe, la noi, la tot. Avea genul ăla de încredere absolută pe care copiii o au în părinții lor înainte să descopere că și adulții citesc instrucțiunile.

Eu, de exemplu, știam cum se montează cortul.

Am pus bețele greșit doar de două ori.

A treia oară am citit instrucțiunile.

S-a dovedit că și ele știau cum se montează cortul.

După o vreme, pe semi-întuneric, reședința Barbu de Vadu era în picioare. Și "cort" e poate puțin spus. Aveam dormitor, aveam un fel de living, aveam zonă de bucătărie, iluminat, producție proprie de energie electrică și frigider.

Mai lipseau fibra optică și numărul cadastral.

Am mâncat ceva rapid și ne-am pregătit de prima noapte. Pentru noi era doar dormit la cort. Pentru Răducu era prima dată. Și s-a văzut.

A stat treaz până pe la unu și jumătate. Nu pentru tabletă, nu pentru desene și nici pentru că voia încă o poveste. Asculta marea. Pur și simplu stătea acolo și asculta marea.

Când, într-un final, a adormit, a început partea a doua a programului. S-a întors. S-a răsucit. S-a întins. S-a strâns. A ajuns într-o parte a saltelei, după care în cealaltă. A fost, în esență, o clătită într-o tigaie încinsă.

Dimineața însă s-a trezit fericit. Și de acolo lucrurile au intrat într-un ritm al lor.

Cafeaua se făcea la moka, pe aragazul de voiaj. Micul dejun era omletă cu cașcaval. Apa venea din bidoane de cinci și zece litri. Țânțarii aveau de negociat cu două aparate mobile cumpărate special pentru ei.

V-am spus. Sălbăticie … Dar organizată.

Răducu avea însă un program mult mai simplu: mare, nisip, soare, cort și din nou mare.

A intra în cort fără nisip pe picioare era, aparent, o construcție socială în care el refuza să creadă. Puteai să-i spui, puteai să-i explici, puteai să-l cureți. Cumva, cinci minute mai târziu, găseai din nou nisip până în mijlocul saltelei.

Cred că la un moment dat nu mai aducea nisipul în cort. Cortul începuse pur și simplu să devină plajă.

În a doua zi a apărut o broască țestoasă. Mergea pe plajă, spre apă. Pentru noi a fost unul dintre momentele alea în care te oprești și te uiți. Pentru Răducu, aflat deja de două zile într-o lume în care dormea într-un cort, mânca afară și putea intra în mare aproape când voia el, broasca țestoasă părea doar încă o confirmare că locul ăsta funcționează după niște reguli mult mai interesante decât acasă.

Tot în zilele alea a început să adune scoici. La un moment dat a luat una și a dus-o la ureche.

A stat puțin.

"Se aude marea."

Am confirmat.

A mai ascultat o dată. Serios. Concentrat.

După care a identificat problema.

"Dar lipsesc pescărușii."

Și n-am avut ce să-i răspund.

Avea dreptate.

Probabil scoica era modelul de bază, fără opțiunea audio premium.

După prima noapte, și somnul s-a rezolvat. Trei zile de bălăceală la discreție au făcut ceea ce nicio rutină de somn inventată vreodată de omenire nu reușise. Seara, copilul se culca și se stingea. Neîntors.

Noi rămâneam uneori afară, în fața cortului. Fără televizor. Fără pereți. Cu marea undeva aproape și cu genul ăla de liniște pe care în viața de zi cu zi o cauți și, de cele mai multe ori, reușești s-o acoperi cu ceva.

Miercuri seara, Răducu a capotat devreme. După trei zile de mare și soare, bateria lui internă ajunsese la zero. Și, spre deosebire de restul taberei, pe el nu-l puteam conecta la Anker.

Alinuș a mai stat puțin cu mine, apoi s-a retras și ea. Am rămas singur afară, pe scaun, cu capul pe spate. Și atunci au început să se vadă Perseidele.

Nu mai știu cât am stat acolo. Dar îmi amintesc cerul. Și, ciudat, nu mi-am amintit de alt concediu. Mi-am amintit de mine în liceu, de digul de la hidrocentrala de la Slătioara, de lângă Slatina. De serile în care mergeam acolo și mă uitam la un cer care părea cam la fel.

Pentru câteva minute, între cortul în care dormeau nevastă-mea și copilul meu, panourile solare atârnate de pânză și moka pregătită pentru dimineață, douăzeci și ceva de ani au dispărut foarte simplu.

Doar uitându-mă în sus.

Joi dimineața n-a fost dramatică. N-am avut muzică tristă și nici discursuri despre ultima zi. Am făcut cafeaua, am făcut omleta, am mâncat și apoi am început să strângem metodic mica noastră așezare umană.

Panouri, cabluri, scaune, masă, saltea, pompe, frigider, bidoane, cort.

Răducu s-a învârtit puțin printre noi, a evaluat situația și a luat probabil cea mai bună decizie managerială a excursiei.

S-a retras în mașină. Acolo funcționa aerul condiționat.

Noi am continuat. Și, împotriva tuturor legilor cunoscute ale bagajelor de vacanță, lucrurile au încăput înapoi. Nu exact în aceleași locuri. Au existat niște transferuri, niște promovări, câteva bagaje și-au schimbat departamentul, dar portbagajul s-a închis.

Victorie.

Nisipul, în schimb, a refuzat evacuarea.

Era în cort, în haine, în mașină, în bagaje, pe copil, pe noi. Am făcut duș de când am ajuns acasă și sunt aproape convins că mai  am câteva fire undeva pe mine.

Cred că Vadu se întoarce cu tine.

Înainte să plecăm, Răducu a mai dat o tură pe plajă. N-am știut atunci exact ce face. Ne-a spus mai târziu, în mașină.

Își luase la revedere de la mare.

Și verdictul excursiei a venit tot de la el. I-a plăcut la nebunie, așa că ne-a explicat foarte simplu și planul pentru viitor: "Când mai avem trei zile de vacanță, să venim iar."

Drumul spre casă a fost lung și plin de "muzică". Nu de la radio.Răducu dormise foarte bine. Era odihnit. Avea energie. Avea chef de conversație. Și, mai ales, avea foarte multe lucruri importante de povestit despre serialele lui preferate de desene animate. Foarte multe.

Am aflat intrigi, personaje, relații și probabil câteva informații din sezoane pe care încă nu le-a văzut nimeni.

După trei zile în care ascultasem valurile Mării Negre, universul a considerat că merităm câteva ore de podcast Răducu.

Când am ajuns acasă, primul lucru pe care l-a făcut a fost să meargă la Matei și să-l ia în brațe.

Atât.

Noi l-am salutat, l-am îmbrățișat și apoi ne-am apucat să descărcăm jumătatea de gospodărie pe care o luaserăm la mare.

Evident, excursia ne-a ajutat și să identificăm câteva lipsuri grave în echiparea familiei. Ne-ar trebui un umbrar, niște lămpi mai bune, un frigider cu acumulator și compresor și probabil încă niște lucruri despre care momentan nu știm că ne trebuie.

Și mă gândesc că, dacă data viitoare cumpărăm patru saci de dormit, statistic ar trebui să existe șanse rezonabile să ajungă măcar trei la cort.

Pentru că aparent o să existe o dată viitoare.

Și cred că asta îmi place cel mai mult din toată povestea.

Răducu are cinci ani și jumătate. Poate că peste douăzeci de ani n-o să-și mai amintească scoica pe care a dus-o la ureche. Nici că din ea lipseau pescărușii. Probabil n-o să-și amintească nici broasca țestoasă care mergea spre mare în a doua zi, nici omleta, nici salteaua plină de nisip și nici prima noapte în care s-a perpelit ca o clătită până a adormit.

Și cu siguranță n-o să știe că taică-su a considerat absolut normal să plece cu două panouri solare ca să-i arate copilului cum e să trăiești simplu.

Dar cred că o să-și amintească altceva.

Că prima dată când a mers cu cortul la mare avea cinci ani și jumătate. Că era la Vadu. Cu mama și cu tata. Și poate că, peste niște ani, când cineva o să-l întrebe de când îi place să meargă cu cortul, o să răspundă fără să stea prea mult pe gânduri: "De când eram mic. M-au dus ai mei prima dată."

Poate de acolo o să fi tot mers. Și o să-i tot placă. Fără să-și mai amintească exact de unde a început.

Noi o să știm. Și mie mi-e suficient.