Sosiri… sau de ce cel mai frumos zbor începe după aterizare

Există un moment în antreprenoriat în care începi să consideri absolut normal să te trezești la 5 dimineața într-o sâmbătă doar pentru că la 7:40 ai avion. Nu mai negociezi cu alarma, nu te mai întrebi de ce în weekend și nici nu mai încerci să găsești scurtături. Îți bei cafeaua, îți iei rucsacul și pleci.

Sâmbăta asta destinația a fost lângă Budapesta. În ultimii ani, pe lângă proiectarea și implementarea caselor smart, am ajuns să mă ocup și de mentenanța lor. Spre "fericirea" mea, nu toți clienții sunt din România, așa că, din când în când, o zi de lucru începe pe Otopeni și se termină tot acolo, după câteva sute de kilometri, o zi întreagă de verificări și încă un zbor înapoi.

Casa asta este unul dintre proiectele la care merg cu drag și după ani de zile. Aproape complet KNX, camere AXIS, instalație electrică făcută ca la carte și genul acela de implementare care îți amintește că merită toate orele petrecute în șantier. Câteva ore mai târziu trecusem prin absolut tot ce înseamnă o casă smart serioasă: iluminat, climatizare, umbrire, camere AXIS, KNX, rețea, servere, sonorizare... Pe românește, dacă exista un cablu prin casa aia, probabil îl salutasem deja.

Ziua s-a terminat exact cum îți dorești să se termine orice mentenanță: fără incidente, fără improvizații și fără telefoane de tipul "mai avem o problemă". Mi-am luat bagajul și, pe la 21:40, ieșeam pe ușile de la Sosiri.

Partea amuzantă este că, după atâtea deplasări, mi-am dat seama că momentul pe care îl aștept cel mai mult nu este nici decolarea, nici aterizarea și nici măcar satisfacția că încă un proiect funcționează impecabil. Este clipa în care se deschid ușile de la Sosiri. Cred că toate aeroporturile din lume sună la fel: roți de troler, anunțuri în difuzoare, oameni care se caută din priviri și copii care își zăresc părinții după câteva zile. Pentru mine, însă, toate zgomotele astea dispar în secunda în care aud un singur cuvânt:

“Tatiiiiiii!”

De data asta echipa era puțin schimbată. Cel mare era la mare cu iubita - asta rămâne o poveste pentru altă cana de cafea. Dar doamna Barbu și prâslea erau acolo, exact ca de fiecare dată. Oficial îmi place să cred că mă așteaptă pe mine. Neoficial... suspectez că și conținutul bagajului are o contribuție importantă la entuziasmul general. Pentru că, aproape după fiecare deplasare, din el apare o cutie LEGO și câteva dulciuri.

Nu cred că LEGO-ul este motivul pentru care aleargă spre mine. Sau, cel puțin, îmi place să cred asta. În schimb, sunt convins că știe ce urmează după ce ajungem acasă. Trollerul rămâne abandonat undeva pe hol, cutia ajunge pe masa din sufragerie și începe ritualul. Piesele se împrăștie peste tot, instrucțiunile sunt respectate doar cât timp încă par o idee bună, iar ora de culcare se mută de fiecare dată "cu încă cinci minute", până când ultima piesă își găsește locul.

Și aici mi-am dat seama de ceva. Aceeași cutie LEGO aș putea să o cumpăr și din primul magazin din România. Probabil mai ieftin. Probabil mai simplu. Dar atunci n-ar mai fi LEGO-ul pe care l-a adus tata din deplasare. Ar fi doar un LEGO.

Poate că, peste ani, nu o să mai țină minte ce model am construit în seara asta și nici din ce aeroport veneam. Dar sper să-și amintească drumul până la mașină, felul în care îmi căuta bagajul înainte să mă îmbrățișeze și serile în care nimeni nu avea voie să se culce până când ultima piesă nu își găsea locul.

Unii colecționează magneți de frigider din fiecare țară. Noi colecționăm seri în care construim LEGO până târziu.

Și poate că, până la urmă, despre asta sunt toate deplasările. Nu despre avioane, hoteluri sau proiecte terminate cu succes. Alea rămân în calendar, în facturi și în fotografiile din telefon.

Ce rămâne cu adevărat sunt ritualurile pe care le construiești fără să-ți dai seama.

Pentru că, peste ani, copilul tău n-o să spună: “Tata venea des din delegații.” O să spună: "De fiecare dată când venea acasă, construiam LEGO împreună."

Și cred că, la finalul fiecărei deplasări, cel mai valoros lucru pe care îl aduc acasă nu încape niciodată în bagaj.