Curcubeul din trafic … sau cum am pierdut o mașină portocalie și am găsit ceva mai bun

Există două tipuri de drumuri cu copilul. Cele în care ajungi la destinație. Și cele în care ajungi la o poveste.

Asta a fost din a doua categorie.

Astăzi ne-a prins ploaia.

Genul ăla de ploaie care apare exact când crezi că ai timp să ajungi unde trebuie și care transformă instant orice bulevard într-un studiu sociologic despre răbdare și frânare. În mașină eram eu, doamna Barbu și micul diavol tazmanian.

În fața noastră: trafic. În spatele nostru: trafic. Probabil și în alte dimensiuni tot trafic era.

La un moment dat, după câteva minute bune în care mașinile înaintau cu viteza de creștere a unei plante decorative din IKEA, Răducu a venit cu soluția:

- Hai să jucăm Curcubeu de Mașini!

- Ce e aia?

S-a uitat la noi cu expresia aia specifică unui copil care nu înțelege cum ai supraviețuit până acum fără informația asta.

- Căutăm mașini în toate culorile curcubeului!

Am acceptat imediat. În fond, aveam de ales între jocul lui și încă 20 de minute de privit stopurile mașinii din față. Am început cu roșu. Ușor. În București găsești mașini roșii aproape la fel de des cum găsești oameni care dau sfaturi în comentarii.

Aveam deja vreo cinci. Galben. Bifat. Verde. Bifat. Albastru. Bifat. Mov. Mai greu, dar am găsit.

Între timp, surpriza cea mare nu era jocul. Era faptul că gălușca știa toate culorile curcubeului.

Nu doar că le știa … le recita cu încrederea unui profesor universitar care tocmai ține cursul inaugural.

Eu și doamna Barbu ne uitam unul la altul, cu surprinderea aia specifică părinților care tocmai au descoperit că omul mic învață lucruri și atunci când pare ocupat exclusiv cu dinozauri, mașinuțe și negocieri pentru înghețată.

Mai aveam o singură culoare.

Portocaliu.

Și nu găseam nimic. Absolut nimic. De parcă toate mașinile portocalii din România primiseră o notificare și deciseseră să stea acasă. El scana strada cu seriozitatea unui controlor de trafic aerian .

Doamna Barbu conducea. Eu, participam și eu activ la operațiune. Ploaia se mai domolise. Traficul încă nu. Și exact atunci l-am auzit.

- Tatiiiii!

- Ce e?

- Uite! Avem curcubeu!

- Nu încă, pui. Mai avem portocaliul.

- Nu, tati!

Vocea lui avea tonul ăla special care spune clar că adultul din conversație e complet pe lângă subiect.

- Uite acolo pe cer!

Am ridicat privirea si l-am văzut: un curcubeu uriaș. Genul ăla de curcubeu pe care îl desenam când eram mici. Perfect. Complet. Atât de clar încât părea că cineva îl lipise special peste oraș.

Pentru o secundă, traficul a dispărut.

Ploaia a dispărut.

Claxoanele au dispărut.

Am rămas doar noi și bucata aia de magie suspendată deasupra Bucureștiului.

- Vezi? a zis el.

Și vedeam. La capătul lui sigur era ceva. Poate nu oala aia cu aur din povești. Poate nu spiridușul. Dar sigur era ceva. Pentru că uneori copiii văd lucruri pe care noi le ratăm complet. Noi eram ocupați să găsim ultima culoare din jocul lui. El găsise deja un curcubeu adevărat.

Și cred că aici e diferența.

Noi, oamenii mari, avem obiceiul să ne fixăm pe ce lipsește. Pe culoarea care nu apare. Pe taskul neterminat. Pe mailul fără răspuns. Pe problema care încă nu s-a rezolvat. Copiii, în schimb, au talentul ăsta extraordinar de a vedea tot ce există deja. Și de a se bucura de asta fără să ceară explicații.

Am stat câteva minute privind cerul. Apoi traficul și-a reluat programul obișnuit. Mașinile au început să se miște. Viața și-a văzut de treabă … Iar gălușca s-a întors liniștit la misiunea lui:

- Totuși, tati... dacă găsim și o mașină portocalie, câștigăm?

- Câștigăm.

- Și ce primim?

M-am gândit puțin.

- O poveste.

A dat din cap mulțumit.

Și cred că, pentru prima dată în viața lui, a considerat răspunsul suficient.