Tineretul… sau cum am ieșit patru oameni la restaurant și m-am întors cu unul mai puțin copil

Săptămâna trecută am avut liniște în casă.

Nu liniște din aia de seară, când au adormit copiii și, dacă ai suficient noroc, poți să bei ceva fără să te întrebe nimeni ce bei, de ce bei și dacă poate și el să guste.

Liniște-liniște.

Diavolul Tazmanian era plecat la Bunii. O săptămână.

Și, pentru prima dată după foarte mult timp, sufrageria noastră a reușit performanța absolut remarcabilă de a arăta seara aproximativ la fel cum arătase dimineața, fără mașinuțe sub masă, fără perne mutate în locuri în care proiectantul canapelei n-a intenționat vreodată să existe o pernă și fără urmele vreunei activități care să te facă să te întrebi dacă în ultimele zece minute copilul s-a jucat sau a încercat să răstoarne prin forță o formă de guvernământ.

Era atât de curat și atât de liniște încât, după primele două zile, începuse să mi se pară suspect.

Dar mai avem un copil. Doar că ăsta are 16 ani și, în ultima vreme, insistă tot mai mult asupra ideii că este om mare.

Așa că eu și doamna Barbu ne-am gândit că, dacă tot avem temporar un singur copil și respectivul se consideră aproape adult, poate ar fi cazul să-l tratăm ca atare, mai ales că ne-am dorit întotdeauna ca apariția Diavolului Tazmanian în peisaj să nu-l facă vreodată să simtă că a fost mutat într-un colț al familiei, pe un raft pe care scrie "model mai vechi, dar încă funcțional".

Așa că am luat o decizie de oameni maturi.

Îl scoatem în oraș. Pe el și pe iubita lui. La cină. Ca oamenii mari.

Și, dacă tot facem asta, am zis să nu mergem la pizza, burgeri sau orice altceva ce poate fi comandat arătând cu degetul spre o poză, ci să încercăm ceva puțin mai "altfel", să lărgim orizonturile gastronomice ale familiei și să vedem ce se întâmplă când patru români ajung în fața unui meniu în care jumătate dintre preparate sună ca niște parole de Wi-Fi.

Indian. Pentru cultură.Pentru experiență. Și, după cum aveam să descoperim, pentru un chelner care vorbea fluent o limbă formată din română, engleză, indiană și insistență.

Prima oprire a fost să-l recuperăm pe tânărul bavarez de la muncă, pentru că vara asta, spre surprinderea generală și ușoara dezamăgire a industriei de frecat tiparul, omul n-a mai stat acasă, ci a făcut practică în redacția unei publicații sportive online.

Deci are muncă. Are iubită. Are program. Mai lipsește să-mi spună că trebuie să refinanțeze ceva și oficial nu mai am copil mare.

L-am luat de la muncă, am mers după tânăra domniță și, din momentul ăla, am fost patru oameni care mergeau la cină. Cel puțin teoretic. Pentru că eu mai aveam de rezolvat un mic detaliu. Telefonul. Sau, mai exact, cele aproximativ 101 telefoane și mesaje care au considerat că intervalul dinaintea cinei este momentul ideal să-mi reamintească faptul că, deși mă pregăteam pentru o seară relaxată în familie, restul lumii nu fusese informat despre asta.

Într-un final am ajuns, am pus telefonul deoparte și ne-am așezat.

Și, în afară de ce se întâmpla în farfurii și de mica nebunie de arome care ni se plimba pe cerul gurii, n-a urmat nimic spectaculos, nicio întâmplare demnă de povestit nepoților, nicio ceartă, nicio revelație și, surprinzător pentru o masă la care participau doi părinți și doi adolescenți, nici măcar vreun moment din ăla în care cineva să-și dorească brusc să fie în altă parte.

Au vorbit ei.

Despre vacanța care le-a mai rămăs, despre ieșitul la piscină cu prietenii, despre ce urma să se întâmple la anul, despre planuri de Revelion și despre tot felul de lucruri care, luate separat, nu însemnau mare lucru, random and normal stuff din viața unor puști de 16 ani care încep încet-încet să aibă planuri în care părinții nu mai sunt neapărat trecuți la participanți. Iar noi, în mare parte, i-am ascultat.

Și cred că fără să ne propunem, eu și doamna Barbu am început încet să coborâm pe panta aia periculoasă a amintirilor, în care fiecare poveste de-a lor mai deschidea câte un sertar de-al nostru, fiecare plan mai scotea la suprafață câte un "mai ții minte când...?", iar între două înghițituri de ceva indian, imposibil de pronunțat dar absolut spectaculos de mâncat, ne trezeam făcând analogii cu vremea noastră, când aveam aceeași vârstă, aceleași certitudini și probabil aproximativ aceeași impresie că noi înțeleseserăm deja cum funcționează viața.

Doamna Barbu, evident, a navigat toată treaba asta cu naturalețea aia enervantă cu care reușește să fie în același timp mamă, partener de discuție și om în fața căruia un adolescent chiar continuă să vorbească, fără interogatoriu, fără lecții și fără momentul clasic de "lasă că o să vezi tu când o să fii mai mare". Dacă s-ar da Oscar pentru rolul de mamă, probabil că Alinuș nici n-ar mai avea emoții la nominalizări, s-ar duce direct să-și aleagă rochia pentru gală.

Eu am mâncat și i-am ascultat. Poate chiar cu alți ochi decât până atunci. Pentru că îl mai văzusem de mii de ori stând la masă, îl văzusem copil, îl văzusem adolescent, îl văzusem nervos, vesel, plictisit, obosit, cu chef, fără chef și în toate stările intermediare pe care un organism de 16 ani le poate parcurge uneori în intervalul dintre două mesaje pe telefon, dar nu prea îl văzusem așa: in postura de iubit. Atent la ea, atent dacă îi place mâncarea, dacă are ce-i trebuie, interesat de ce spune și, lucru care pentru orice părinte al unui adolescent merită probabil consemnat oficial undeva, preocupat pentru perioade surprinzător de lungi de timp și de altă persoană decât propria persoană.

Și m-am trezit uitându-mă la el și încercând să împac imaginea puștiului pe care îl știam eu cu băiatul care stătea în fața mea și care, fără să facă nimic spectaculos, fără vreun discurs și fără să știe măcar că îl urmăresc, îmi arăta că pe undeva, în timp ce noi eram ocupați cu școala, munca, facturile, micul diavolul tazmanian și viața în general, copilul ăsta începuse să crească.

Nu vreau totuși să ne entuziasmăm prematur.

Mai sunt niște gesturi de pilit, niște expresii de ajustat, câteva muchii de rotunjit și probabil suficiente update-uri de firmware cât să ne țină ocupați în următorii ani.

Dar timp avem. Are doar 16 ani.

Și exact când exista pericolul real ca toată constatarea asta să mă arunce definitiv într-o stare din aia părintească, nostalgico-melancolică, în care începi să te întrebi când naiba a trecut timpul și unde a dispărut copilul, universul a considerat că e suficient și ni l-a trimis din nou pe chelner.

- Everything good? Fresh! Fresh! Eat now, is hot!

- Da. Mulțumim.

A plecat. Două minute mai târziu:

- Is good? You like? Everything fresh!

- Da. Foarte bun.

A mai trecut puțin.

- Please, don't forget review!

- Nu uităm my indian friend.

Până la sfârșitul serii omul ne verificase mâncarea mai des decât îmi verific eu serverele în producție și, indiferent despre ce vorbeam sau cât de absorbiți eram de conversație, apărea periodic lângă masă ca un reminder uman cu accent indiano-internațional, ca să se asigure că am înțeles cele trei informații esențiale ale serii: mâncarea era proaspătă, trebuia mâncată cât era caldă și undeva, cândva, înainte să murim, aveam obligația morală să-i lăsăm un review.

La final am cerut nota și, pentru o fracțiune de secundă, m-am gândit să fac gluma aia proastă de tată pe care probabil o primești preinstalată odată cu primul copil, să mă uit foarte serios la cei doi și să le spun:

- Băi, avem o problemă. N-avem bani. Voi doi rămâneți la vase.

M-am abținut. Nu pentru că m-am maturizat, să nu tragem concluzii pripite, ci pentru că există totuși o limită până la care poți testa o relație de 16 ani la prima cină indiană cu părinții.

Am plătit, am plecat toți patru, am dus tânăra domniță acasă și apoi ne-am îndreptat și noi, ușor-ușor, spre casa aia mult prea liniștită și spre sufrageria care, în lipsa diavolului tazmanian, reușise de aproape o săptămână performanța suspectă de a nu arăta ca locul unei explozii atomice.

Și cred că abia pe drum mi-am dat seama ce fusese, de fapt, atât de "altfel" la seara aia.

Plecaserăm de acasă cu gândul să-l scoatem pe copilul cel mare la masă, să petrecem niște timp cu el, să-i arătăm că apariția fratelui mai mic n-a mutat nimic din locul pe care îl are în familia noastră și, pentru că tot insistă că se face om mare, să avem și noi o seară cu discuții de oameni mari.

Doar că undeva între tikka masala, curry, planuri de Revelion, povești despre piscină și un chelner foarte preocupat de temperatura mâncării noastre, mi-am dat seama că partea cu "omul mare" nu mai era chiar atât de mult o glumă.

Nu e încă acolo. Slavă Domnului. Mai avem niște finisaje de făcut, niște bug-uri de rezolvat și probabil câteva versiuni până la release-ul stabil, dar pentru prima dată parcă am văzut clar direcția în care merge.

Și e ciudată treaba asta cu copiii, pentru că petreci ani întregi încercând să-i înveți să meargă singuri, să gândească singuri, să aleagă singuri și să aibă grijă de ei și de oamenii din jurul lor, iar când într-o bună zi îi vezi făcând exact lucrurile astea, prima ta reacție nu e neapărat să te feliciti pentru succes.

E mai degrabă:

Stai puțin. Unde naiba te grăbești?

Din fericire, înainte să apuc să transform toată seara într-o metaforă despre timp, copii și viață, mi-am amintit că aveam o responsabilitate mult mai urgentă.

Trebuia să lăsăm review.

Mâncarea chiar fusese proaspătă.